AURA SOCOL

Macroeconomie și politici financiare.

Dincolo de cifre.

Home politica monetara

FacebookTwitterGoogle+LinkedInEmaildistribuie

Presedintele Bancii Centrale Europene (BCE), Mario Draghi, a anuntat la sfarsitul lui ianuarie masuri de relaxare cantitativa (QE) de pana la 60 de miliarde de euro pe luna, incepand din martie 2015 pana in septembrie 2016, pentru a revigora economia zonei euro. Achizitiile de active nu reprezinta o noutate pentru BCE, desi pana acum programele au vizat achizitionarea de obligatiuni garantate si valori mobiliare garantate cu active, nu obligatiuni guvernamentale (cu mici exceptii). De data asta, membrii Consiliului Guvernatorilor au cazut de acord inclusiv in ceea ce priveste achizitiile de obligatiuni guvernamentale, BCE urmand sa arunce in piata cca 1.140 de miliarde de euro. O suma care ar trebui sa inlature deflatia (sau poate doar asteptarile cu privire la deflatie?!), prezentata drept principala motivatie din spatele deciziei bancii.

Ce inseamna relaxare cantitativa, pe intelesul tuturor

Pentru a-si atinge scopul asumat prin lege (de obicei stabilitatea preturilor) bancile centrale influenteaza nivelul de creditare din economie intr-un mod indirect, reducand ratele dobanzii pentru a  stimula oamenii sa consume, sa cheltuie mai mult. Sigur, functie de eficienta canalelor de transmisie a politicii monetare, impulsurile de politica monetara pot ajunge sau nu in economia reala. Ce poate face o banca centrala cand rata dobanzii scade atat de jos, cu posibilitatea de a atinge chiar pragul limita “zero lower bound”? Nu-i ramane decat varianta injectarii directe de bani in economie, ceea ce numim relaxare cantitativa.

Privit din acest unghi de vedere, relaxarea cantitativa este considerata a fi o politica monetara neconventionala, aleasa de bancile centrale ca solutie de ultima instanta atunci cand politicile monetare conventionale nu mai sunt eficiente. Ce face banca efectiv? Cumpara active financiare, de obicei, titluri de valori mobiliare garantate cu ipoteci si obligatiuni de stat. Miza este injectarea de lichiditati in sistemul bancar intr-o prima faza, urmand ca acestea sa ajunga in economie prin acordarea de credite – consum mai mare – cheltuieli mai multe – crestere economica.

Ce este de discutat cu privire la QE? Implica potentiale riscuri?

Riscul de pozitionare la “limita legalitatii” care implica riscul pierderii credibilitatii intregii zone. Exista economisti care sustin ca QE este practic echivalent cu tiparirea de bani(crestere intentionata a masei monetare), chiar daca banca face asta prin creditarea electronica a conturilor bancare, nu printare efectiva. Este renumit studiul cercetatorilor britanici Andrew Johnston şi Trevor Pugh The law and economics of Quantitative easing, Sheffield Institute of Corporate and Commercial Law Working Paper Series, July 2014 care, in urma unei analize stiintifice, ajunge la concluzia ca “programele de relaxare cantitativa ale marilor banci centrale nu reprezinta decat o finantare monetara a deficitelor bugetare”. Daca ar fi asa, un astfel de program in Europa ar fi ilegal in conditiile in care Tratatul de la Maastricht interzice statelor europene sa finanteze deficitelor publice prin emisiune monetara.

S-au implinit ieri 6 ani de la Marea Prabusire Financiara. Nimeni nu ar fi crezut atunci ca o institutie precum Lehman Brothers va cadea si ca aceasta cadere va declansa in lant o noua criza financiara internationala. A propos de “nimeni nu ar fi crezut”, ma intreba de curand cineva vizibil contrariat cum e posibil ca dintre atatia economisti nimeni sa nu previzioneze (si sa si opreasca) o asemenea criza financiara. In fond, economia e stiinta sau nu? Buna intrebare…. Economisti sau nu, dupa 6 ani cu totii ne intrebam cum de nu am vazut semnele de sub nasul nostru, cum de nu am reusit sa evitam declansarea unei asemenea caderi economice si, cel mai grav, cum de nu am reusit sa gasim cea mai potrivita solutie de a o combate… Dupa 6 ani, recuperarea economiei mondiale este inca discutabila. Si asimetrica.

12 septembrie 2008. Cea mai mare banca de investitii Lehman Brothers cere ajutor financiar guvernului. Desi toata lumea a sperat pana in ultima clipa ca va ceda presiunilor, guvernul american nu accepta. Rezultatul, Lehman Brothers intra in faliment. Plecand de la ideea preconceputa to bil to fall, prabusirea gigantului bancar socheaza de a dreptul pietele financiare din intreaga lume. Efectele aproape imediate la nivel mondial au fost atat de puternice incat, la doar cateva zile după ce Lehman Brothers a fost lasat sa intre in faliment cu buna stiinta, guvernantii americani anuntau deja ca sunt nevoiti sa injecteze masiv lichiditate in sistemul bancar. Supraevaluate, preturile caselor se prabusesc peste noapte, ipotecile explodeaza, iar colosii sistemului financiar american – banci de investitii/fonduri de economii/asiguratori, etc. cad unul dupa altul in lant domino. Criza ce a urmat s-a dovedit a fi mult mai greu de contracarat decat si-ar fi inchipuit pana si cel mai pesimist economist. A fost buna decizia guvernului american, a fost rea? Pana astazi economistii se intreaba daca nu cumva costurile contracararii crizei au fost mult mai mari decat evitarea declansarii ei prin spijinirea bancii de investitii Lehman Brothers.

Incep prin a va spune de ce m-am hotarat sa scriu aceste randuri. Pana mai ieri, imi era “teama” sa nu cumva sa intram in zona euro fara sa fi fost suficient de pregatiti pentru a face asta. Decidentii pareau foarte hotarati cu privire la acest demers. Scriam la vremea respectiva la ce riscuri uriase ne-am fi putut expune in cazul concretizarii unui asemenea scenariu. Intre timp, lucrurile s-au schimbat. De la urgentarea intrarii Romaniei in zona euro am trecut la o atitudine extrema, de expectativa pe termen nelimitat. Astazi, dezbaterea se reduce (intr-o maniera usor ignoranta as spune) la intrebarea: are nevoie Romania de o tinta precisa de intrare in zona euro sau nu?

Daca veti rasfoi presa internationala, veti gasi articole despre state care fie nu si-au dorit niciodata sa intre in zona euro, fie nu-si mai doresc in noul context, fie amana pur si simplu asumarea unei tinte oficiale de intrare. Abordarea Poloniei, de exemplu, este „vom fi pregatiti sa aderam la euro atunci cand o sa aveti problemele rezolvate si cand vom putea sa spunem poporului nostru: acum putem adera fara riscuri (…).”. Bulgaria a amanat adoptarea euro, in conditiile in care statul bulgar indeplineste criteriile de la Maastricht plus avantajul de a avea consiliu monetar. Ungaria, Cehia, si altele au ales de asemenea sa adopte o atitudine de expectativa. Pe scurt, subiectul este controversat. Pe buna dreptate.

A forta cresterea economica creand un razboi al valutelor nu e o idee noua. Mecanismul este simplu. Statele incearca sa castige competitivitate prin tiparire de moneda/devalorizarea propriei monede/stimularea exporturilor. O moneda devalorizata ieftineste exporturile in termeni relativi, stimuland cresterea economica. Desi controversata, o astfel de metoda poate fi folosita pe termen scurt in cazul in care fenomenul este izolat. Pentru a se proteja insa de statele care isi manipuleaza astfel valuta si le creeaza concurenta neloiala, tarile dezavantajate pot apela la protectionism. Fenomenul poate lua astfel proportii, lucrurile scapa de sub control, monedele se depreciaza concomitent, moment in care vorbim deja de un razboi valutar.

De cele mai multe ori aceste razboaie incep pe fondul cresterii economice insuficiente. Cel care incepe razboiul este cel care are probleme legate de productia autohtona, ocupare, somaj, sau pur si simplu se confrunta cu dificultatea implementarii reformelor structurale. In aceste conditii, stimularea artificiala a cresterii economice prin devalorizarea monedei pare o solutie facila, cel putin pe termen scurt. Statele au de ales practic intre tiparirea de moneda si reforme structurale rapide. De obicei, acestea din urma sunt dureroase si nepopulare.

Incepând cu 1 februarie, Janet Yellen este noul preşedinte al FED, devenind astfel prima femeie guvernator al celei mai puternice bănci centrale din lume. Yellen pleaca din start cu avantajul de a prelua o economie americana ce pare sa-si fi revenit din recesiune. In acelasi timp, pleaca si cu un mare dezavantaj. Toata lumea asteapta ca ea sa faca ceea ce Ber­nanke si Greenspan nu au reusit sa faca. Sa dezumfle bulele speculative create in urma demararii programului de relaxare cantitativa, fara a afecta stabilitatea financiara, cresterea economica, si, de ce nu, fara sa declanseze un scenariu apocaliptic imaginat anul trecut – un nou val al crizei financiare internationale.

In 2009, banca centrala a SUA demara programul de relaxare cantitativa (QE), metoda neconventionala de politica monetara. In esenta, acest program presupunea  angajamentul bancii centrale de a achizitiona active financiare in mod constant (lunar), pana cand nivelul somajului se va reduce la un nivel “acceptabil”. In mai anul trecut a fost suficienta o simpla aluzie a ex-pre­sedintelui Bernanke ca banca centrala ar putea sa-si reduca achizitiile de active, pentru ca pietele financiare sa escaladeze. Pe fond, politicile monetare neconventionale de acest tip pot fi justificate – prin fundamentele slabe ale economiei, efectele colaterale ale acestora pot ajunge insa sa provoace o noua bula speculativa, riscandu-se practic intrarea intr-un cerc vicios.

Astazi, cursul de referinta anuntat de Banca Nationala a Romaniei a atins un nou maxim. Marti, BNR cota moneda nationala la un curs de 4,4684 fata de euro, usor mai depreciata fata de nivelul de luni cand nivelul ajunsese la 4,43/euro. Dupa cum era de asteptat, inversarea trendului privind evolutia monedei nationale s-a produs pe fondul disputei politice declansate in urma cu doua zile, realitatea demonstrand cat de senzitiva este practic economia la miscarile factorului politic. Economistii spera ca amanarea aprobarii primei evaluari a acordului cu FMI va avea un impact relativ limitat asupra pietelor financiare, in speta pentru ca acordul cu institutiile internationale este de tip preventiv, iar angajamentele pana la urma vor fi respectate sub o forma sau alta. In plus, toata lumea, nu numai economistii, spera ca impactul instabilitatii politice asupra economiei sa fie doar o chestiune de moment.

Criza politica declansata in SUA cu doua saptamani in urma s-a prelungit mai mult decat era de asteptat. Astazi, 17 octombrie, toti ochii au fost indreptati spre America, acolo unde un blocaj politic risca sa duca statul federal in incapacitate de plata, tragand dupa el intreaga economie mondiala. Secretarul Trezoreriei avertizase Congresul american cu privire la riscul de a ramane fara bani, in conditiile in care masurile luate anterior de ridicare a plafonului de datorie expirau pe 17 octombrie. Un esec risca intrarea SUA in faliment, cu efecte catastrofale.

Nu e prima data cand ridicarea plafonului pe datorie a SUA a creat probleme, insa acum contextul era extrem de delicat, iar consecintele ar fi putut fi mai grave chiar decat cele determinate de criza din 2008. Votul favorabil al alesilor americani a rezolvat insa doua probleme in acelasi timp: plafonul datoriei a fost ridicat, urmand ca in curand sa fie adoptata si legea finantelor ce a adus America in somaj partial incepand cu 1 octombrie (efectul Obamacare).

Ieri dimineata lumea a ramas siderata la aflarea vestii ca statul federal american intra in “somaj partial”, dupa ce Congresul nu a reusit sa adopte bugetul pentru anul fiscal inceput la 1 octombrie. Nu e prima data cand se intampla asta in SUA, un asemenea eveniment a mai avut loc in anii 90, cand activitatea a fost suspendata pentru 21 de zile. Motivul blocajului este asa numitul “Obamacare” – nume dat dupa reforma sistemului de sanatate promisa americanilor de Barack Obama. Legea nu este legata direct de finantarea Guvernului, insa este folosita drept pretext, pe post de negociere intre taberele politice. Mai mult, majoritatea banilor pentru “Obamacare” ar trebui sa vina din taxe si impozite noi/reducerea altor programe, ce ce inseamna ca proiectul va continua oricum, indiferent daca activitatea guvernului este partial suspendata sau nu.

Exista multe voci care sunt realmente ingrijorate de surplusul de cont curent al Romaniei. Pana la urma, ce e normal si ce nu in surplusul contului curent al unei economii ca a noastra? Vestea buna este ca exporturile de bunuri si servicii s-au imbunatatit. Importurile scazute arata insa o scadere a investitiilor si a consumului ca urmare a lipsei finantarii externe, ceea ce e o veste proasta. Scaderea consumului si investitiilor echivaleaza cu destimularea cererii agregate, or asta nu ajuta deloc o crestere economica deja firava. Dat fiind ca nu economisim destul de mult pentru a putea sustine investitiile, cel mai intelept este sa apelam la economiile altora (economisire externa/importuri).

Privind din aceasta perspectiva, se ajunge la concluzia ferma ca Romania nu-si permite pur si simplu sa aiba surplusuri de cont curent. Avem nevoie de deficite de cont curent, daca vrem crestere. Un deficit de cont curent va reflecta diferentialul dintre economisirea interna si necesarul propriu de investitii. In plus, imbunatatirea contului curent nu este una structurala, determinata de fundamente economice mai bune, ci mai degraba una conjucturala, temporara, nesustenabila, nefiind de natura a indica o echilibrare a economiei nationale.

Fiind parte a proiectului european, Romania nu are alternativa. Trebuie sa adopte euro mai devreme sau mai tarziu. In momentul de fata, Romania, la fel si alte state, functioneaza in interiorul UE cu derogare, insa nu una permanenta. Comisia Europeană a anuntat ca nu va mai acorda nicio derogare permanenta in ceea ce priveste trecerea la moneda unica euro, asa cum s-a intamplat cu Marea Britanie sau Danemarca. Din punctul meu de vedere, prioritar pentru Romania este conturarea unei viziuni clare cu privire la propriul traseu de adoptare euro, ceva mai mult decat trebuie sa adoptam euro si punct, n-avem de ales. O viziune concretizata (cat mai rapid as zice) intr-o strategie oficiala, un plan de trecere la euro. Caci, spre deosebire de alte tari, Romania inca nu are creionat asa ceva.