AURA SOCOL

Macroeconomie și politici financiare.

Dincolo de cifre.

Home crestere economica

FacebookTwitterGoogle+LinkedInEmaildistribuie

Scriu de ani buni despre zona euro si mai ales despre ceea ce inseamna pentru Romania aderarea la aceasta zona. Nu de putine ori am scris ca Romania are nevoie sa-si defineasca un traseu, un Plan de trecere la euro in mod oficial, asa cum toate celelalte state est europene au facut (majoritatea imediat dupa intrarea in UE). La 11 ani de la intrarea in UE, Guvernul Romaniei a infiintat prin Ordonanta de Urgenta o Comisie Nationala de trecere la euro. Comisie care isi propune sa adopte un Plan de trecere la euro pentru care sa existe consens national. Asta inseamna ca indiferent cine este la butoane, Romania stie ce are de facut cu privire la drumul sau catre euro.

In Romania mult timp s-a vorbit despre daca ar trebui sau nu sa intram in zona euro si in mod special cand. Tratatul de functionare a UE (TFUE) este cel care prevede obligatiaRomaniei ca stat membru de a face toate demersurile pentru a trece la etapa superioara de integrare – intrarea in zona euro. In fapt, TFUE prevede ca toate statele membre (cu exceptia celor cu derogare permanenta, cum a avut Marea Britanie, de exemplu) sa faca acest pas, mai devreme sau mai tarziu, dupa o perioada mai mult sau mai putin extinsa. In momentul de fata, Romania are statut de stat membru cu derogare temporara. Plecand de la aceasta realitate, Romania nu ar trebui sa se mai intrebe daca ar trebui sa trecem la euro sau nu, nici macar cand nu ar trebui sa ne preocupe atat de mult in momentul de fata. Intrebarea corecta – la care Comisia Nationala de trecere la euro ar trebui sa raspunda in final – este cum ar trebui sa facem asta, in ce conditii, astfel incat Romania sa obtina beneficii nete. Pentru ca, dincolo de obligatie, pana la urma Romania ar trebui sa-si doreasca sa intre in zona euro pentru avantajele pe care le va avea odata admisa.

In opinia mea, Romania va avea o serie de avantaje certe odata cu aderarea la euro, insa acestea vor putea fi obtinute in anumite conditii:

Cand Romania a intrat in UE si-a asumat implicit obligatia de a adopta moneda euro. Astazi, dupa 10 ani, ironia face ca statele est europene – inclusiv Romania – sa indeplineasca criteriile nominale de acceptare in eurozona, in timp ce state din insasi ZE nu le mai indeplinesc. Cu toate astea, atitudinea comuna a statelor est europene este de asteptare. Din mai multe motive. Pe de o parte, criza a reusit sa convinga pe multi (nu pe toti, e adevarat) ca nu este de dorit sa intri in zona euro oricand si oricum. Evolutiile de pana acum arata ca majoritatea criteriilor nominale au fost indeplinite destul de greu, in toate aceste state, iar faptul ca ele sunt indeplinite in prezent nu este o garantie ca vor fi indeplinite si in viitor. Pe de alta parte, experienta statelor din interiorul eurozonei a aratat ca indeplinirea criteriilor de la Maastricht la momentul aderarii nu a inseamnat si mentinerea lor, cel putin nu pentru tarile cu decalaj mare de venit.

De ce conteaza aceste decalaje

 In Romania a existat pana de curand ideea ca e suficient sa indeplinesti criteriile nominale pentru a declansa procedura de aderare la zona euro. Inca mai exista astfel de idei, care, in esenta, se bazeaza pe ratiuni mai degraba politice si/sau geopolitice atunci cand invoca o trecere rapida la euro. In fapt, Romania a fost multa vreme singura tara din regiune cu un deficit de analiza economica temeinica pe aceasta tema.

In ciuda aparentelor, problemele din economia americana, care au declansat initial spargerea bulei imobiliare si criza financiara actuala nu au fost nici pe departe rezolvate. Pe fondul deciziilor mai degraba haotice ale decidentilor, dezechilibrele economice si financiare s-au accentuat in ultimii ani. Tergiversarea unor solutii structurale, sanatoase si preferinta pentru pseudo-solutii monetare care nu au facut altceva decat sa cumpere timp cu bani ieftini au creat conditii favorabile de aparitie a  ceea ce economistii numesc “o furtuna perfecta”.

Din ce in ce mai multe voci oficiale incep sa recunoasca public asta.„Economia mondiala este la fel de vulnerabila la o criza financiara asa cum era in 2007 (…) iar un pericol in plus sunt datoriile mai mari decat erau atunci si expunerea economiilor emergente”, declara de curand Jaime Caruana, directorul general al Bancii Reglementelor Internationale – banca bancilor centrale. Mai mult, Caruana considera ca sistemul financiar international este in multe privinte mai fragil decat era inaintea crizei  din 2008. De curand, Fondul Monetar Internaţional (FMI) avertiza prin oficialul Lagarde că „pietele financiare sunt prea optimiste, in conditiile in care rata somajului si nivelul ridicat al datoriilor din Europa ar putea afecta investitiile din regiune si perspectivele de crestere ale acesteia”. Banca Mondiala avertiza de curand oficial ca acum este momentul sa ne pregatimpentru un nou val al crizei.

Europa isi sarbatoreste ziua astazi, zi care marcheaza sfarsitul razboiului mondial si un nou inceput – o Europa unita. Sarbatorirea Europei este umbrita insa de multe intrebari. Austeritate sau crestere economica? pare sa fie dilema anului, o Europa cu doua viteze sau o Europa federala? iata inca o dilema pe masa decidentilor europeni de ceva vreme, iesirea din criza sau prabusirea euro? si inca multe altele care afecteaza pe europeanul de rand in propriile buzunare.

Desi euroscepticismul pare sa castige teren, cred totusi ca scapam din vedere un lucru esential. Decizia de formare a Europei cu o uniune monetara in centru (treapta ce avea sa incununeze proiectul european) a fost, in fond, un obiectiv politic, departe de a fi optim din punct de vedere strict economic. Tehnic vorbind, ideea unei uniuni monetare in centrul Europei a iscat discutii ample in lumea academica inca de la inceput. Principala obiectie a fost aceea ca Europa nu este o zona monetara optima. Deci, se stia inca de la inceput ca va exista un „nucleu” de tari puternic competitive pentru care stabilitatea macroeconomica va fi un proces de tip „fine tuning”. Acestea sunt de altfel tarile care au avut beneficii nete de pe urma intrarii in zona euro si cele peste care criza a trecut fara sa lase urme foarte adanci. Restul statelor au fost cele care au avut de suferit cu prima ocazie. Iar prima ocazie a fost criza financiara, caci fisurile unei constructii ies la iveala pe timp de recesiune, nu de expansiune.

Presedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso a facut ieri o serie de declaratii  ce sugereaza nevoia acuta de schimbare a politicilor economice in Europa „politica de austeritate urmata de Uniunea Europeana nu mai are sustinerea politica si sociala necesara pentru a functiona (…) UE ar trebui sa puna mai mult accent pe politicile de stimulare a cresterii economice pe termen scurt si mai putin pe diminuarea cheltuielilor bugetare”(…) Desi cred ca aceasta politica este fundamental corecta, cred, de asemenea, ca si-a atins limitele”, a declarat Barroso in cadrul unei conferinte de presa. In replica, astazi ministerul german al Finantelor cere continuarea procesului de consolidare bugetara si de reforma in Europa in scopul obtinerii unei cresteri economice  sanatoase, considerand ca procesul de consolidare bugetara in Europa este unul de succes.

Principalele riscuri la nivel mondial vazute de economisti pentru anul 2013 sunt criza din zona euro si asa numitul fiscal cliff american (varf fiscal, zid fiscal sau prapastie fiscala). Anul a debutat in forta din punct de vedere economic cu evenimentul fiscal cliff. Senatul american a adoptat chiar pe 1 ianuarie (nu intamplator) un acord incheiat cu Casa Alba datorita caruia America a reusit sa evite declansarea “zidului bugetar”, cu toate externalitatile negative ce ar fi putut decurge de aici.

In primul rand, ce inseamna fiscal cliff. In esenta, mecanismul presupune impunerea unor plafoane pe anumiti indicatori macroeconomici – deficit bugetar, datorie publica, considerandu-se ca depasirea acestora va conduce la dezechilibre puternice in economie – deficite bugetare mari, datorie nesustenabila etc. Atingerea acestor plafoane presupune activarea unui mecanism de corectie automat, de tip cresteri de taxe si reduceri de cheltuieli guvernamentale. In cazul zidului bugetar american, este vorba despre o combinatie de cresteri de impozite ce anulează masurile de relaxare fiscala mostenite din perioada administratiei Bush din ultimii 12 ani plus declansarea automata a reducerii cheltuielilor guvernamentale, incepand cu 1 ianuarie anul curent.

Romania a avut unul dintre cele mai ambitioase programe de ajustare fiscala din Uniunea Europeana, cu o viteza de ajustare medie anuala de aproximativ 1,9% din PIB (in termeni de deficit structural). In momentul de fata cred ca o provocare cu adevarat importanta pentru Romania este de a transforma acest proces (pur cantitativ pana in momentul de fata) intr-unul calitativ. Ajustarea fiscala a avut repercursiuni severe asupra tuturor- o combinatie dintre cele mai nefericite de taiere semnificativa de cheltuieli bugetare si crestere majora de TVA. In Romania nu au existat alternative ajustarii fiscale. Marja de manevra a politicii fiscale, cea care ar fi trebuit sa permita acordarea de stimuli fiscali in timp de criza a fost aspru limitata de existenta si perpetuarea deficitelor bugetare mari din trecut. Plecand de la deficite bugetare mari, singura alternativa era sa le diminuezi.

Se pare ca decizia a fost luata. Se vor majora salariile bugetarilor cu 15% incepand din luna iunie. Ma uimeste de-a dreptul cat de simplist sunt analizate niste decizii atat de importante pentru economia romaneasca. Si superficialitatea argumentelor. Se tot repeta obsesiv acelasi mecanism de gandire. Crestem salariile bugetarilor pentru ca trebuie stimulata cresterea economica. Poate fi adevarat. Romania are nevoie de crestere economica ca de aer. S-a ales insa una dintre modalitatile cele mai proaste de a o face. In opinia mea se face o grava eroare atunci cand se ia in calcul doar un canal de transmisie al efectelor salariilor in economie. Si acela foarte plapand. Adica, bun, cresterea salariilor bugetarilor (cu procentul de 15%) poate aduce crestere economica. Dar nu este singurul canal de transmisie al efectelor salariilor asupra economiei. Cresterea salariilor mai are si alte efecte, asupra altor variabile din economie. Ceea ce ma obliga sa analizez efectul total cauzat de factorul crestere de salarii.

Un lucru este clar si trebuie spus inca de la inceput. Decidentii de politici macroeconomice sunt datori sa gandeasca si sa gaseasca solutii de repornire a economiei romanesti cat mai rapid. Altfel, toate eforturile facute pana acum de fiecare roman in parte vor fi fost facute in zadar. Cel putin la nivel conceptual, declaratiile oamenilor politici din ultima perioada sunt de bun augur. Mesajul este ca (macar) se cauta solutii. A privi insa economia Romaniei si modalitatile de relansare a acesteia din perspectiva politica, sau, mai rau, electorala, cred ca este ultimul lucru care trebuie facut.

In opinia mea, acum mai mult ca oricand, lucrurile trebuie analizate cat se poate de tehnic, detasat, si nu din punct de vedere politic, la cald. Altfel spus, nu e momentul de derapaje, ci de optimizare. Analiza solutiilor propuse (de crestere a salariilor sau de reducere a CAS) trebuie facuta astfel incat costurile sa fie minimizate. Caci ambele solutii lansate pana acum de decidenti au atat avantaje, cat si dezavantaje. Important este ca dezavantajele sa fie cat mai mici. Una dintre solutiile propuse consta in cresterea salariilor bugetarilor incepand cu 1 iunie. Dincolo de faptul ca orice crestere de salarii este oricand binevenita, esential este sa analizam care vor fi efectele acestei masuri asupra intregii economii. Ce ar insemna pentru economia Romaniei cresterea salariilor bugetarilor?